Știi momentul acela în care primești o invitație la nuntă și ai vrea să spui „nu” pentru că nu ai nici chef, nici bani de dat, nici nu-i cunoști pe miri sau nici nu-i simpatizezi prea mult și, în plus, consideri că e pierdere de vreme?
Pregătirile pentru nuntă
Sosirea la nuntă
Petrecerea de nuntă
Plecarea de la nuntă
Concluzii la final de nuntă
Știi momentul acela în care primești o invitație la nuntă și ai vrea să spui „nu” pentru că nu ai nici chef, nici bani de dat, nici nu-i cunoști pe miri sau nici nu-i simpatizezi prea mult și, în plus, consideri că e pierdere de vreme?
Bineînțeles că-l știi, sunt foarte puțini români care să nu fi trecut prin această situație. Nici nu ai prea multe soluții la îndemână, așa că nu-ți rămâne decât să trimiți costumul la curățătorie și să-ți promiți că stai doar până la friptură, deși jumătatea ta mai bună are cu siguranță în plan să rămână până la „obiceiuri”.
Uite mai jos prin ce-am trecut eu la o astfel de nuntă a unor amici din IT, ca să știi ce te așteaptă și pe tine și să poți decide din timp dacă mergi sau refuzi elegant invitația, data viitoare când mai primești una.
Pregătirile pentru nuntă
„- Am primit o invitație la nuntă de la Cristi și Lore, mergem?
– Suntem obligați?
– Da, ei au venit la noi.”
Când am primit invitația la nuntă, primul lucru la care m-am gândit, după „nu-i suport”, a fost să caut căi de scăpare. Cum să refuz, ce motive reale aș avea, lucruri obișnuite prin care cu toții trecem la un moment dat în viața noastră de adulți. Până la urmă, lucrurile s-au rezolvat de la sine: soția deja acceptase invitația, așa că soarta mea era pecetluită. Nu știu de ce mă mai întreba dacă mergem, probabil să mă testeze și să vadă ce spun.
Oricum, nu aveam mari speranțe legate de petrecerea asta de nuntă. Proaspeții miri nu ne erau prieteni apropiați, deși soția mea și cu mireasa fuseseră colege de facultate și bănuiesc că în vremea aceea se înțelegeau bine. În plus, am înțeles că mirii s-au ocupat singuri de tot ceea ce ținea de organizarea nunții, iar asta nu mi s-a părut de la bun început o idee bună.
Amândoi lucrează în IT, ce știu ei despre muzică, despre aperitive, despre vin sau despre cum să negocieze cu chelnerii și cu ceilalți de la restaurant? Nu vreau să par cârcotaș, sunt mulți oameni care s-ar descurca în aceste circumstanțe, dar nu era cazul în ceea ce-i privește pe Cristi și pe Loredana. Apropo, prenumele au fost schimbate, pentru a le proteja identitatea.
Acum, sunt fumător de la sfârșitul facultății și una dintre marile probleme cu care mă confrunt de ceva vreme – de când s-a interzis fumatul în spațiile publice, mai exact – este faptul că trebuie să ies afară, oriunde m-aș afla, doar ca să fumez o țigară. Nu este o problemă majoră, dar uneori poate fi neplăcut.
Ei bine, la nunta asta am decis să iau cu mine un dispozitiv IQOS, pentru că este totuși luna noiembrie și nu e o plăcere să ieși la țigară afară, în cămașă, după ce-ai rupt ringul la o sârbă de joc. Da, chiar așa, nuntă în noiembrie?! Înțeleg că sunt ocupate restaurantele în lunile mai calde, dar să găsești locuri abia în noiembrie… e ridicol!
Sosirea la nuntă
„- Poți să-ncepi să te pregătești, la cel mult 7 fix vreau să ieșim pe ușă.
– De ce? Ți-e teamă că nu mai rămân locuri libere la nuntă?!”
Soția mea vrea să ajungă prima la un eveniment pentru că, spune ea, preferă să fie ea cea care-i studiază pe nou-veniți, nu să fie analizată de alții atunci când ajunge târziu. Și mai e un motiv bine întemeiat: poți schimba cartoanele cu nume de pe masă, dacă nu-ți place lângă cine te-au așezat mirii.
Bineînțeles că am ieșit pe ușă abia pe la ora 8 seara și am ajuns la restaurant – sau ballroom, cum i se mai spune mai nou salonului de nunți – abia pe la 8:30. Nu pot să vă spun cine a fost de vină pentru întârziere, dar probabil că o să mănânc orez fiert toată săptămâna următoare.
La restaurant, primirea s-a făcut după toate regulile artei: am primit paharele de șampanie cu gheață carbonică înăuntru, am călcat pe covorul roșu, ne-au întâmpinat mirii care nu mai puteau de drag că am ajuns, apoi ne-am pupat și cu nașii – care arătau înțepați (mai ales el) și obosiți (mai ales ea).
După ce-am lăsat consoarta la masă, am ieșit la țigară cu un coleg de masă – îl cunoșteam de la Revelion, era un tip simpatic, dar cam alunecos: nu mai cunosc pe nimeni care să râdă cu atâta poftă la poantele mele, nici măcar eu nu fac asta. În fine, aveam un IQOS la mine, dar am zis că nu strică să ies la aer un pic, înainte să se încingă atmosfera. Plus că afară sunt, de obicei, cele mai interesante discuții.
Ei bine, am rezistat doar vreo jumătate de minut, pentru că se pusese un vânticel rece și omul cu care eram mă asasina cu plictiseala, așa că m-am retras înapoi în holul restaurantului. Am luat loc pe canapea și am încheiat acolo experiența IQOS, uitându-mă cum se distrează nuntașii la coadă la photobooth. Mi-aș fi luat și eu câteva dulciuri de la candy-bar, dar și acolo era îngrămădeală, așa că am rămas doar cu savurarea tutunului.
Petrecerea de nuntă
„- Chiar așa, să nu lase și ei pe masă o sticlă de suc, o apă minerală?
– Mie mi se pare drăguț, nu e masa încărcată.
– Chelner, poți lăsa sticla aici, te rog. Cum adică nu se poate?!”
Nu sunt o persoană mofturoasă la masă, nu fac nazuri, mănânc ce mi se pune în farfurie și trebuie să fie un dezastru culinar ca să mă plâng câtuși de puțin. Așa am fost învățat de mic, așa sunt și acum. Cu toate astea, ceea ce mă deranjează mai mult decât orice, mai ales la o nuntă, este meniul întârziat și lipsa de inițiativă a chelnerilor. La nunta despre care vă povestesc aici, tot ce putea să meargă prost… a mers.
Aperitivul a început să sosească în timpul valsului mirilor, iar nuntașii erau mai atenți la ce li s-a pus în farfurie decât la proaspeții căsătoriți.
Lăsasem mașina acasă, așa că am putut să beau un pahar de vin, dar chelnerul asociat mesei noastre și-a făcut un obicei să vină cu sticla de vin după fiecare gură pe care o luam, ca să îmi umple paharul. Începusem să-l bănuiesc că face exces de zel din cauza decolteului soției, până când am văzut că la fel procedează și cu alți nuntași, cu sau fără decolteuri.
După aperitiv a venit peștele – la aproape o oră distanță. Mi s-a părut prea repede, nu sunt obișnuit cu viteza asta de reacție. Era abia 10 seara, în ritmul ăsta însemna că ne vor da afară pe la 1-2 noaptea. Mă rog, nu m-ar fi deranjat să se termine prea repede nunta… numai că s-a întâmplat ceva pe undeva: organizatorii au sărit peste sarmale și au ajuns direct la friptură după vreo trei ore, pe la 1 noaptea.
Deja la ora aia era toată lumea aproape lihnită de foame, candy-barul fusese devalizat, la fel și chiflele, alunele și celelalte corcofele plasate pe mese.
Vecinul de masă devenise enervant și își făcuse un obicei să iasă tot mai des la țigară. Normal, nu pierdea ocazia să mă tragă și pe mine după el, până când i-am spus că mă bat pantofii și nu mă mai ridic de la masă. El a ieșit, eu am rămas să pufăi din IQOS la masă, unde după ora 12 mai rămăseserăm doar două cupluri din cinci.
A, era să uit, nu am scris nimic despre muzică, dar nici nu aș avea ce spune. Asta pentru că masa noastră era în fundul restaurantului și boxele nu erau suficient de bune ca să se audă clar până la noi. Ceilalți oameni au lăsat impresia că s-au distrat, pentru că ringul era mereu plin, dar mă pot gândi și la alte motive pentru care preferau să danseze în loc să stea la mese.
Plecarea de la nuntă
„-Mergem sau nu mai stăm?
– Păi nici măcar friptura nu am primit-o!
– Lasă că o cer la pachet.”
Și, dragi cititori, chiar asta am făcut: când l-am prins pe chelner la înghesuială, cu un vraf de sticle în brațe, i-am cerut să ne pună friptura la pachet. Omul a căscat niște ochi cât cepele, vă dați seama, cine a mai pomenit să ceri friptura de la nuntă să ți-o pună la caserolă pentru acasă?! Mă rog, se poate să se mai fi întâmplat, dar eu nu am mai auzit asemenea năzbâtie.
Eram oricum destul de frustrat și îmi dispăruse simțul ridicolului, abia acasă mi-am dat seama că, poate, acum eram subiect de chicote printre personalul restaurantului.
Am aflat mai apoi că după friptură au venit și sarmalele, cu care s-a organizat un bufet suedez în locul candy-barului. Sau, cum ar veni, sarmale-bar. Le-am regretat amarnic, poate chiar aș mai fi rămas la nuntă dacă aș fi știut că vin și sarmalele la un moment dat. Ce să-i faci, nu le poți avea pe toate. Oricum, am adăugat și zăpăceala asta pe lista nemulțumirilor de la nuntă.
Singurul lucru bun a fost că am ajuns acasă odihnit, neșifonat – și la propriu, și la figurat -, cu sacoul și cămașa în cea mai bună condiție, numai bune să le iau și a doua zi, la un botez. Păi nu?!
Dacă nu am mâncat, nu le-am pătat.
Dacă am fumat IQOS, nu le-am îmbâcsit de miros de tutun ars.
Dacă nu am dansat, nu am transpirat în ele.
În fine, am glumit, la botez o să plec cu altă cămașă, dar asta este deja o cu totul altă poveste…
Concluzii la final de nuntă
În concluzie, nunta a fost un fiasco pentru noi, nuntașii – sau poate doar pentru mine, pentru că și soția mea s-a declarat mulțumită de petrecere, chit că nu am avut parte de sarmale, iar friptura am mâncat-o rece, acasă. Mirii au fost tot timpul cu zâmbetul pe buze, au dansat aproape încontinuu, s-au hlizit cu invitații, ce să mai, le-a plăcut propria nuntă. Singurele lucruri pe care le mai am eu de spus sunt următoarele:
- Peștele a fost delicios.
- Nu s-a dansat Pinguinul.
- S-a dansat, în schimb, aia cu Un trandafir crește la fereastra mea. De două ori.
- Meneaito rămâne în continuare piesă de rezistență, chiar dacă a fost înghesuită între o horă de mână și o sârbă îndrăcită ca la Oltenia.
- E bine să ajungi printre primii la nuntă, poți să-ți schimbi cartonul cu numele și să pui oameni cunoscuți lângă tine. Sau măcar oameni care te enervează mai puțin.
- IQOS a fost marele meu ajutor în acea seară, pentru că mi-a permis să pufăi cam pe oriunde am avut chef – și afară, și înăuntru, în zona de lounge.
- În plus, nu mi-am îmbâcsit hainele cu miros de tutun și am descoperit că un IQOS captează atenția, mai ales atunci când gesticulezi mult cu mâinile.
Nu aș putea spune acum, la final, că mi-am jurat să nu mai calc vreodată pe la o nuntă decât dacă este a unor prieteni dragi și apropiați și noi suntem nașii. Pentru că și eu, și soția mea știm că o să spunem „da” la următoarea invitație – așa suntem noi, ne plac petrecerile. Mai ales atunci când rămânem cu povești demne de împărtășit de pe urma lor.
Acum, serios, de câte ori vi s-a întâmplat să cereți friptura la pachet înainte să plecați de la o nuntă? Da, așa ziceam și eu…
Sursa foto: Shutterstock
